Istoric
Duminica a VII-a după Rusalii se pune un nou început pentru vechea mănăstire de la Somcuța Mare care are rădăcini adânci în istorie, probabil fiind ctitorie a familiei Voievodale a Dragoșeștilor alături mănăstirile Perii Maramureșului 1391 și Bârsana.
Dacă facem legătura teologică și duhovnicească și ne gândim că e Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, dar și ziua de naștere a IPS Arhiepiscop Iustinian, (se împlinesc 102 ani), vom constata ca nu e nimic întâmplator. Și că această reînviere a mănăstirii de călugărițe, este voită de Dumnezeu, este o necesitate pastoral -misionară, o reparație istorică și că, va fi așezată sub Protecția Maicii Domnului, ocrotitoarea mănăstirilor, a monahiilor și monahilor, va avea hramul “ Buna -Vestire “ și vegheată de Sfinții Părinți și de Părintele nostru cu viața și lucrare sfântă, IPS Iustinian! Astfel va fi un stâlp al dreptei și Sfintei noastre Credințe Ortodoxe Strămoșești. Amin!
Ce fericită ar fi fost Doamna Viorica Ursu să fi trăit aceste vremuri. Își doarme somnul de veci la cealaltă mănăstire de suflet, Habra.
Oricum, cred că vor fi cu sufletele și rugăciunile alături de noi și IPS Iustinian și Dna Ursu.
Redam mai jos materialul plin de claritate și competență scris și publicat în mai multe rânduri de Muzeograful Viorica Ursu.
Despre vechea mănăstire din Şomcuta Mare
Prof. Viorica Ursu
Tradiţii şi istoria acestei mănăstiri fac parte din patrimoniul spiritual şi cultural al oraşului de astăzi Şomcuta Mare şi al „Ţării Chioarului”, chiar dacă existenţa până în urmă cu peste 200 de ani a vechiului locaş de închinare pare acum nedrept uitată de localnici. Aceasta şi pentru că cei care se apleacă asupra trecutului localităţii, evocându-l cu mândrie şi cu dese prilejuri, nu amintesc sau nu ştiu despre mănăstirea dispărută. Aşa încât, pentru majoritatea şomcutenilor, şi nu numai pentru ei, o pagină luminoasă din istoria acestor locuri rămâne necunoscută.
Şomcuta este o veche aşezare românească, dăruită din plin de Dumnezeu cu ceea ce le era mereu de trebuinţă oamenilor. Vechiul să nume trebuie să fi fost „Şuncuta” sau „Şoncuta”, precum îl ştiu şi-l rostesc până astăzi mai cu seamă vârstnicii. Potrivit tradiţiei, invocate de mai vechi cunoscători, numele acesta ar veni de la traducerea în ungureşte a „Fântânii Cornului” sau a „Cornesii”, Satul a existat poate cu mult înaintea anilor 1405 şi chiar 1358, disputaţi ca reprezentând cea mai veche atestare documentară. A făcut parte din domeniul voievozilor maramureşeni Drag şi Balc, stăpâni ai cetăţii Chioarului. În sec. al XVII-lea era centrul unui voievodat local de peste acest domeniu, cuprinzând 14 sate în frunte cu Dan Butean.
Şomcuta, ca şi ţinutul Chioarului, şi-a legat numele de cele mai de seamă momente ale istoriei României.
Localitatea natală a lui Ion Buteanu, fruntaş al Revoluţiei române de la 1848, Şomcuta şi oamenii ei au participat la evenimentele revoluţiei, afirmându-şi voinţa de libertate şi dând jertfe pentru aceasta. A fost mereu fruntea Chioarului, reşedinţă a căpităniei acestui ţinut, respectiv a Districtului Chioar între 1849 şi 1867 şi în mai multe rânduri centru administrativ al unei întregi zone. Şomcuta şi-a afirmat solidaritatea cu Ţara, sprijinind cu ofrande Războiul de Independenţă a României la 1877 şi s-a înscris apoi în mişcarea de emancipare naţională a românilor din Transilvania, de unire şi desăvârşire a statului naţional român.
Şomcuta a fost prezentă în istoria culturii româneşti mai cu seamă prin manifestările ASTREI de acum 145 de ani şi de multe ori de atunci, dar şi printr-o merituoasă şi veche mişcare corală – din aceasta decurgând mulţimea evenimentelor culturale care au avut loc aici. A primit şi găzduit de-a lungul vremii personalităţi de seamă şi a dat, localitatea însăşi, intelectuali merituoşi.
Din istoria bogată a Şomcutei Mari, ne oprim în cele ce urmează, doar la vechea mănăstire, cu gândul bun de a contribui la cunoaşterea trecutului acestui locaş de închinare dispărut de mai bine de două sute de ani şi, după, cum se vede, şters din memoria oamenilor. Nu însă şi a locurilor!
Mănăstirea „Şoncuţii” a exista pe locul numit şi acum „La Mănăstire”, situat la intrare în localitate dinspre Baia Mare, în partea de nord a acesteia, spre Finteuşu Mare. Doar că pe terenul, acum arat şi semănat, se întindea cu secole în urmă o bătrână pădure de stejar, iar mănăstirea se va fi aflat într-o poiană la adăpostul ei. Pădurea aceea, consemnată în anul 1231 cu numele de „Pădurea Finteuşului” şi cunoscută astfel ca un reper al istoriei nu numai locale, a făcut parte întotdeauna din viaţa oamenilor de aici.
Locaşul de închinare avea, foarte probabil, hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, asemenea celor mai multe mănăstiri şi biserici din cuprinsul vechii Episcopii Ortodoxe a Maramureşului, cu reşedinţa la Peri.
Cea mai veche atestare documentară a mănăstirii din Şomcuta datează din anul 1708 şi este în legătură cu găzduirea aici a unui comisar imperial cu misiuni militare în zonă (Susana Andea, Avram Andea, Transilvania, ierarhi şi monahi, Cluj-Napoca, 20089. Nu va fi fost tocmai atunci înfiinţată, ci am putea crede că a existat şi înainte, în secolul trecut, nu ştim de când, fiindcă ştirile lipsesc. Tot între documentele existenţei vechii mănăstiri se înscriu şi hărţile militare iosefine întocmite începând cu anul 1763.
Pe lângă mănăstirea din Şomcuta a funcţionat o modestă şcoală susţinută de călugări veniţi cu carte din Moldova şi la care învăţau mai cu seamă preoţi şi dieci. În 1747, episcopul din Munkaci cerea autorităţilor districtului (în consens cu politica Imperiului austriac), izgonirea călugărilor amintiţi pentru că erau „contrari unirii”. (Traian Ursu, Vechea şcoală din Şomcuta Mare, în Anuarul Muzeului de Etnografie al Transilvaniei”, Cluj-Napoca, 2014). Încât. Călugării ortodocşi au fost alungaţi şi pe la 1761 la mănăstire slujea singur popa Pop Vasile, preot unit, retras acolo, consemnat şi în anul 1765, dar alungat apoi în urma conflictului cu ortodocşii. (Susana Andea, Avram Andea, cartea amintită). Mediul majoritar ortodox al zonei (atât Şomcuta, cât şi satele din jur) făcuse grea viaţa la mănăstirea din Şomcuta. Şi odată în plus, mişcarea pentru ortodoxie a lui Sofronie, care a marcat şi Chioarul, , de unde dieci „schismatici” – unul fiind chiar din această mănăstire – creau îngrijorare autorităţilor. Dar nu numai din această pricină episodul „unit” al mănăstirii nu a durat multă vreme. Aceeaşi putere imperială, prin dispoziţiile antimonastice din anii 1784 şi 1785 a făcut să înceteze cu totul existenţa ei, precum şi a altor mănăstiri din Transilvania supusă Vienei.
Dar despre existenţa mănăstirii din Şomcuta şi despre soarta sa, ni se pare convingătoare relatarea istorică de acum mai bine de o sută de ani, a unui dintre intelectualii de frunte ai Chioarului, afirmat din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Este vorba de Nicolae Nilvan, avocat în Şomcuta Mare, unul dintre membrii fondatori ai ASTREI, iniţiatorul primei bănci româneşti din zonă („Chioreana”), luptător pentru afirmarea politică, culturală şi naţională a românilor. Reconstituirea pe care o încearcă cu respectul datorat adevărului istoric (şi nu vreunei părtiniri ortodoxe, confesiunea lui fiind greco-catolică), coboară cu aproximaţie până la 1760. Aflăm astfel că la Mănăstirea din Şomcuta, „călugării greci”, care au rezistat o vreme persecuţiilor şi propagandei de unire cu Roma, au fost alungaţi de către dregătorii districtului Chioar. Şi că, şomcutenii au adus de la mănăstirea pustiită, spre a nu fi „pângărite”, cărţi bisericeşti, mai multe icoane de la iconostas şi alte obiecte, după care au demolat-o. Iar „cu acele podoabe, creştinii au înfrumuseţat biserica de lemn din Şomcuta”, mai spune N. Nilvan. Mai precizează că toate acestea i le povestise cu mulţi ani în urmă cantorul bătrân Butean Lup, ai cărui părinţi mai apucaseră mănăstirea. Să adăugăm faptul că biserica de lemn din Şomcuta, construită în 1720, poate în urma unei incursiuni distrugătoare a tătarilor din 1717, avea şi aceasta hramul obişnuit în zonă al Sfinţilor Arhangheli Mihai şi Gavriil, iar biserica de zid, terminată în 1892, va căpăta un alt hram, cel al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Vechea biserică a fost cumpărată de românii din Ulmeni, localitate în care se află şi astăzi.
În sprijinul existenţei, vechimii şi a însemnătăţii mănăstirii dispărute, Nilvan mai aminteşte că Nicolae Iorga, în popasul său la Şomcuta, în anul 1905, a cercetat cărţile vechi provenite de la mănăstire. Marele istoric a remarcat Cazania din 1643 a mitropolitului Varlaam al Moldovei, dăruită „sfintei mănăstiri a Şoncuţii” de „boierul” Terenţiu Pop din Copalnic Mănăştur. (Nilvan menţionează şi remarca marelui istoric: faptul că nobilii din Chioar îşi spuneau „boieri” la fel ca şi în Moldova). Aşadar, pe lângă alte surse, datele consemnate de Nicolae Nilvan într-un articol al său din „Gazeta de Duminică” (Şimleu, 25 nov. 1906), al cărei colaborator şi susţinător era, conving despre amintirea încă vie în sec. XIX a mănăstirii din Şomcuta.
Revenind la ceea ce s-a păstrat de la mănăstirea dispărută, menţionăm printre cărţile vechi şi un Octoih din sec. al XVII-lea, cartea fiind „dată de pomană la sfânta mănăstire a Şuncuţii”, în anul 1777, de fiica unui preot din Prislop, de lângă Boiu Mare, stabilită la Mănăşturul Clujului. Nu sunt singurele cărţi de la vechea mănăstire, aflate în păstrarea Parohiei Ortodoxe din Şomcuta Mare, unele fiind legate cu pricepere de amintitul cantor – potrivit chiar propriilor lui însemnări.
Din Moldova aceleiaşi vremi, mănăstirea primise o cruce de mână, din lemn, având ambele feţe sculptate cu migală şi reprezentându-L pe Domnul Iisus răstignit, respectiv, pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Şi această piesă a ajuns până la noi, chiar dacă nu tocmai întreagă şi se găseşte acum în colecţiile Muzeului Judeţean de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare. Dintre darurile făcute demult mănăstirii din Şomcuta, amintim şi o icoană pe lemn din sec. al XVII-lea, reprezentând-o pe „Maica Domnului cu Pruncul Iisus”. Icoana, care are înscris şi un text în limba greacă, se află şi se cinsteşte în biserica ortodoxă „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Şomcuta Mare. Vechea icoană, vădit ortodoxă, a fost împodobită ulterior cu aplicaţii de catifea şi mărgele, care conturează o coroană imperială în loc de nimb, fiind astfel aproape de nerecunoscut. Iar structura de scândură în care a fost fixată, poate pentru o mai bună păstrare, face textul grecesc inaccesibil.
Mai remarcăm ca provenind de la aceeaşi mănăstire şi un discos datat 1717. A fost dăruit de generalul Toma Cantacuzino şi familia sa în trecere prin Transilvania (în legătură cu refugiul din Rusia), cu prilejul unui popas al lor la această mănăstire în primăvara acelui an. Piesa se păstrează la Parohia Ortodoxă Şomcuta Mare. (V. Ursu, Un document inedit (discosul din Şomcuta) privind relaţiile Chioarului cu ţările române în Evul Mediu, în Marmaţia, IV, 1984). Toma Cantacuzino, adversar înverşunat al Porţii Otomane şi pasionat al cărţilor – astfel explicându-se şi prietenia sa cu domnitorul savant al Moldovei, Dimitrie Cantemir (1693 şi 1710-1711) – a fost văr şi înalt demnitar al domnului Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu (1688-1714, aflat acum între sfinţii martiri), dar a contribuit în chip nefericit la pierderea acestuia.
Va fi fost mănăstirea din Şomcuta, în vremea amintitului popas cantacuzin, cea mai importantă din Ţara Chioarului, şi printre puţinele dintre mănăstirile vechi care mai rezistase aici. Cât despre discosul dăruit mănăstirii, acesta are câte ceva de spus şi despre relaţiile dintre ţările române din acea vreme.
Dar dovezi documentare ale existenţei vechii mănăstiri din Şomcuta mai sunt, chiar dacă nu destule ca să avem şi certitudinea începuturilor sale, adică a vechimii propriu-zise. Notăm în context interesul pentru istoria acestui aşezământ de cult şi contribuţii în acest sens, bazate pe informaţii din arhive străine, în cartea amintită a istoricilor clujeni Susana Andea şi Avram Andea. De asemenea, faptul că mănăstirea din Şomcuta este amintită în recente sinteze privind monahismul (A. A. Rusu şi colab.; Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Cluj-Napoca, 2000; Arhim. Macarie Motogna, Monahismul ortodox din Maramureş, Transilvania septentrională până la începutul sec. al XIX-lea, Editura Mănăstirii Rohia, 2009).
Este posibil ca documente importante care privesc începuturile mănăstirii de la Şomcuta să se fi pierdut odată cu Arhiva Chioarului în timpul sângeroaselor evenimente ale Revoluţiei de la 1848 din zonă. Poate că este mai veche decât sec. al XVII-lea. Să fi fost şi aceasta una dintre mănăstirile întemeiate de voievozii maramureşeni urmaşi ai lui Dragoş descălecătorul în Moldova? Între aceştia, Drag şi Balc au fost generoşi ctitori şi dăruitori de lăcaşe de închinare ortodoxe pe proprietăţile lor întinse din Maramureş, Chioar, Sătmar şi mai departe. Bogaţi şi puternici, având înalte rosturi în regatul ungar, Drăgoşeştii, chiar devenind Dragfieşti – precum Bartolomeu Dragfi, voievodul Transilvaniei (între 1494 ţi 1499) – au protejat prin vestitele lor mănăstiri de la Peri, Biserica Albă, Bârsana, Cuţa, Habra şi altele dispărute, elementul românesc, credinţa şi cu aceasta, limba şi fiinţa de neam a românilor din amintitele ţinuturi. Până la o probă contrară, rămânem la ipoteza că mănăstirea din Şomcuta, dispărută de mai bine de două sute de ani, putea să fi fost una dintre acestea.
Vechile noastre mănăstiri pierdute în negura secolelor au întruchipat prin credinţă speranţa dăinuirii noastre, a „rămânerii ţării”. Au fost lăcaşe sfinte în care monahii s-au rugat pentru ţară, precum cei de la mănăstirea Habra. (Viorica Ursu, În legătură cu memorialul din 1614 adresat autorităţilor imperiale de românii din ţinutul Baia Mare, Chioar şi Sătmar, în „Marmaţia”, vol. 5-6, 1979-1981). Unele dintre acestea, printre care şi mănăstirea din Şomcuta, au adăpostit primele şcoli sau vechi ateliere de icoane, au mijlocit circulaţia cărţilor vechi şi le-au înmulţit copiindu-le. Cu alte cuvinte, au radiat lumină, contribuind la formarea conştiinţei de neam a românilor şi pregătind conştiinţa lor naţională.
Ni se pare important să aflăm tot ce se mai poate despre sfintele noastre mănăstiri dispărute, spre a ne întregi istoria şi a ne cunoaşte pe noi înşine mai bine. Dar, nu în ultimul rând, spre a le cinsti precum se cuvine amintirea, chiar peste multe generaţii. De aceea, credem că pe locurile pe care au existat locuri sfinţite de multă rugăciune şi jertfă – se cuvine să aşezăm câte un semn creştinesc, câte o cruce monumentală. Acolo unde acest lucru este cu putinţă. În ceea ce priveşte Şomcuta Mare, propunerile noastre documentate sunt cunoscute de către autorităţile locale.
Mai credem, de asemenea, că între mănăstirile noi care se construiesc ar fi îndreptăţită refacerea – tot în măsura posibilului – a tuturor mănăstirilor vechi martirizate de vitregia vremurilor. Lăudabilă fiind strădania refacerii, după secole, mănăstirilor Bârsana, Habra, Peri (aceasta la Săpânţa, unde refacerea ei a fost cu putinţă), dar şi altele, poate mai puţin cunoscute. De asemenea, altarele de vară de la Santău, Cuţa, ori, ridicate, poate, pe alte vetre de vechi mănăstireşti şi care preced refacerea aşezămintelor monahale dispărute de veacuri. Se reînnoadă astfel firul unei istorii întrerupte brutal şi se repară peste secole o mare nedreptate istorica .
Articol publicat in :
Ortodoxia maramureșeană", anul XXI, nr. 21 din 2016, la paginile 115-120*
